Stateam azi si citeam post-ul Silviei si cu o oarecare melancolie mi-am adus aminte de copilul ala care abia atingea 60 de kile la 1.70, care se gandea doar cum sa isi minta parintii ca merge pe la colegi sa invete si il prindea dimineata prin cluburi de net jucand, deseori singur, counter-strike ca un drogat. Mi-am adus aminte de copilul care era cel mai bun la istorie si geografie, chiar daca banii de carti ii strica pe prostii (in nici un caz pe alcool, nu inca) sau tigari si isi mintea parintii ca si-a uitat cartea in banca. Imi aduc aminte cum imi “uitam” mancarea pe masuta din hol si stricam banii pe abureli care m-au ajutat cu brio sa ajung la greutatea jubiliara de 1 quintal. Mi-e dor sa-mi pierd seara cu ea in Chill-out, sa tragem de un suc cateva ore, ca deh, pe vremea aia banii veneau din credite oferite de BMT (Banca Mama si Tata). Mi-e dor sa merg pe jos pana in celalalt capat al orasului, doar pentru ca o iubeam dupa care sa mergem pe jos pana in parc, sa stam acolo pana nu te mai vedeai om cu om. Mi-e dor sa ma plimb cu masina fara carnet pe langa Cisnadioara…
Dar au trecut toate, ea a ales sa dispara, masina a decis sa se strice, scoala a decis sa ma dea afara (nu am facut nimic rau), ai mei au decis sa nu ma mai finanteze… a ramas un copil, inca slabut, care inca o iubea, care inca era cel mai bun la istorie si geografie, care inca se juca pe calculator ca un elev de scoala primara. Dar ceva trebuia sa se schimbe, aveam nevoie de o schimbare… si cum nu aveam prea multe (automat nu aveam ce sa schimb) am ales sa imi caut de lucru, bineinteles in acelasi ton visator (unii zic nepasator). Si asa am fost prima data angajat la un provider de internet, pe 4 milioane (o suma exorbitanta pentru mine pe vremea aia). Copilul ala timid a inceput sa injure tot mai mult, sa se maturizeze fortat (de el), sa puna kilograme mai multe si asa mai departe… Atunci nu-mi era atat de dor de ea, de masina, de scoala, de colegi.. credeam ca e mai frumos ce fac acum, aveam impresia ca, acum, chiar contez. Dar am invatat multe (profesional vorbind), am fost promovat de cateva ori, de la un biet copil care raspundea la telefoane si trebuia sa vorbeasca frumos la angajatul care acum avea obligatia sa vina la costum si sa se ocupe de cele mai importante task-uri (tehnice) ale serviciului. Asta a durat vreo 2 ani de zile, am patit multe atat profesional, dar mai ales pe plan personal (era sa scriu pe plan local). Am trecut si peste asta (n-are rost sa le insir) si am gasit o trupa (era urat sa zic haita, nu?) de elvetieni care vor sa investeasca intr-o firma in Romania. Mi-a placut si m-am alaturat (ca angajat, bineinteles), am devenit mai corporatist decat eram. Aici nu mai faceam mici pe terasa, nu mai beam bere la sedinte, nu mai fumam in birou, nu mai jucam Red Alert in zilele linistite… nu. Aici aveam responsabilitate, nu mai aveam nici un ajutor, nici un sef, ci doar oameni care vor. Peste putin timp, firma a crescut si a crescut. Cu acelasi loc de munca am fost ofertat (fortat) sa ma mut in Bucuresti (da, inca il consider cel mai jegos loc de pe Terra) moment in care mi-am infintat o mica firma (care in visele mele o sa aiba sediul la Opera Business Center, in acelasi oras de zangaliti). Am inceput sa discut numai in euro, leii nu mai existau pentru mine, am inceput sa locuiesc intr-o garsoniera, sa-mi platesc taxele (desi deseori uit), am inceput sa uit de ea, de masina mea lovita, de counter-strike si care sunt muntii orientali sau in ce an a avut loc batalia de la Waterloo. Am gustat banii, am acceptat doctrina… m-au facut un corporatist.
Daca ar fi sa aleg acum, as vrea macar pentru o scurta perioada sa fiu arasi copilul ala inalt si slab, in masina mai batrana decat mine, cu ea in dreapta jucandu-se Mario pe laptop si sa uit de toate procedurile si ideologiile corporatiste…
As putea sa mai scriu, dar imi fac numa rau 
